Fiinţa-mi e de gheaţă

E frig! E foarte frig! Nu îmi simt braţele, nu îmi aud răsuflarea şi nu văd nimic! E atît de frig, încît totul pare în jur de gheaţă. Eu însămi mă simt de gheaţă. Aştept clipă după clipă să vii lîngă mine să-mi aduci căldura de altădată. Clipe se fac în minute, minute – în ore, ore – în zi şi tot aşa în fiece zi mă transform într-o statuie de gheaţă care nu simte, nu doreşte nimic, şi nu mai este în stare să viseze. Încerc să te readuc în imaginaţiile mele, dar şi mai rău îmi pare căci şi tu eşti de gheaţă. Te strig în visele mele, te chem, te implor să te întorci dar tu rămîi la toate rece. Indiferenţa ta mă ucide şi simt cum mă transform în mii de cioburi  de gheaţă care cad la pămînt.

Simt cum mă cufund adînc în saltea, mă duc în neştirea mea – poate acolo voi putea să uit de tine?!  Poate acolo nu o să ştiu cum e atingerea ta, ce liniştită e prezenţa ta şi poate tot în neştirea mea voi uita de mine şi de suferinţă! E tristă existenţa mea fără de tine. E ca şi cum aş sta izolată într-o clinică. Timpul s-a oprit în loc pentru că ceasul de gheaţă a crăpat şi nu mai este. A rămas doar patul meu care e asemeni unui lac de pe care s-a spart gheaţa şi care acum îşi revine după o iarnă îngheţată. E de vina primăvara din sufletul meu care învie amintirea ta. Din nou te simt aproape, iarăşi te absorb cu privirea mea, buzele mele continuă să-ţi sărute fruntea fierbinte… e doar un vis de gheaţă pe care primăvara din sufletul meu nu este în stare să-l topească!