Ce faci mama? Ce faci tata?
Ce faci casa neutata?
Ma gindesc foarte des la aceste rinduri din cunoscutul cintec.Ma intorc cu zimbet, cu tristete, chiar si cu putin regret in amintiri, in anii copilariei,care a trecut ca un fulger,mai ales zbuciumata adolescenta, acei ani de formare a personalitatii, ani de succese, tentatii, zbuciumari si caderi…Peste tot si in toate erau prezenti chiar poate si inoservabil,parintii mei.
Mama.Mi-aduc aminte inca din cea mai frageda de copilarie,caci anume personalitatea ei este prima care ne patrunde in memorie…Miinile muncite, aspre care-mi mingiiau capul blond si ciufulit.Fata plina de riduri care-mi zimbea,ochii blinzi si plini de gingasie de eram ascultator,si miniati de faceam cite o nazdravanie,ca ma faceau sa sar imediat pe carcas si de acolo pe casa, unde stateam pina ii trecea…
Tata.Modelul meu care il doream era anume al sau.Ma vedeam inalt, voinic, ca el…Poate nu sudor.Mereu linistit, echilibrat la vorba si la purtari.
Casa parinteasca, acolo am petrecut cel putin primii 15-16 ani de viata.Anume ea a contribuit in mare masura la formarea personalitatii fiecaruia dintre noi.Insa odata ce am crescut am desfacut aripile si am plecat in zbor care si unde,trecind prin diverse incercari,care mai usoare ,altele mai grele…
Aflindu-ma departe de casa mai bine de patru ani, dese ori nu ma dumiream de ce uneori parca imi lipsesea ceva, si parca era totul bine, parca ceva greu ma apasa pe inima.Pina nu mi-am dat seama ca imi lipseau parintii mei si casa parintesca.Acolo se afla izvorul cu apa cristalina, pura, sursa principala de oxigen, sub stresina casei parintesti, de acolo ne reincarcam cu energie bateriile noastre pentru a merge inainte,pentru a infrunta viata cu toate bunele si relele ei.Nu voi uita niciodata originile mele, oriunde-as fi, orice-as face, caci de as uita, as rupe echilibrul meu interior, as trada parintii mei, Patria mea.
Citind meditaţia ta, conştientizez o dată în plus, că sunt fericită şi o norocoasa că îi am alături pe părinţi, că după o săptămînă sau două de studii, pot să mă întorc din capitala zbuciumată-acasa, la cuibuşorul meu dulce unde parcă e mai liniştit atît în jur, cît şi în suflet. Din cele scrise de tine, se desprinde un dor enorm care cred că poate fi stins doar dacă vei fi acasa, în Patria ta! Dar uneori, viaţa nu e chiar aşa cum ne-o dorim, trebuie să stăm departe de acele lucruri pe care le iubim. Ştii, îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte că sunt fericită. Am părinţi şi o casă părintească care mereu mă aşteaptă!!!!
Mary,sunt bucuros ca articolul meu a avut asa efect asupra ta!ciao
Si eu ma bucur ca sunt persoane care pot sa-mi trezeasca sentimentele frumoase!!!
Andrei ! Citind articolul tau, imaginatia mea si gindurile mele au zburat la casa parinteasca,la parinti si la locurile dragi, fiindca ma leaga o amintire frumoasa de orice coltisor . Da intradevar, erau clipe, cind nu-mi ajungea ceva, nu-mi ajungea aer, energie, plecam in satul natal si iarasi prindeam la puteri.Eram cea mai fericita.
Timpul a trecut, am prins radacini in alta localitate,parintii au plecat in lumea celor drepti si au ramas in memorie, ca ceva scump si sfint . Deci , tu Andrei si Mary, si toti ceilalti – iubiti si pretuiti parintii. Ei vor binele,copiilor !
Felicitări Andrei pentru articol! Eşti binevenit aici mereu! Ştiam că ai ce scrie şi de la mare depărtare.
În ceea ce priveşte părinţii, pot spune că ei mereu vor servi drept inspiraţie şi vor fi sinonimul cuvântului “dor”.
“La o casă părintească doi bătrâni stau la fereastră!”
Este un alt vers ce ar putea să ne inspire…
Pentru toti,va multumesc pentru aprecieri.
Xzena,e dureros si mai devreme sau mai tirziu ii vom pierde….asa e orinduirea vietii.
Esti intradevar un adevarat patriot, doar cel ce nu uita de unde porneste poate realiza mari succese atit in plan profesional cit si spiritual, ceea ce este cel mai important pentru un suflet care isi doreste un trai decent si cit se poate de dulce linga cei pe care ii iubeste si celor caruia ii e recunoscator de intreaga sa existenta.
E frumos ceai scris, – ecaterina – ma intreb uare mai sunt patriotzi paremise ca nu mai sint se mai mint unii pe ei cas patriotzi dar nus ca nu avem cu ce sa fiu, cum potzi sati iubesti tzara care da cu picioru in tine in parintzii tai, care nu ce considera om dar o vita ???? nustiu
Ekaterina,patriotismul ar fi aici,dar nu am scris despre asta cit despre ceva apropiat,sfint si personal-parintii.Ai avea si dreptate de se putea de trait ferici si acasa,dar fiecare isi alege calea sa!
[...] pentru părinţi Posted 16 aprilie, 2008 Acest blog mi l-a trimis un bun prieten Ion Bargan. Mi-a plăcut exterm de mult post-ul lui Andrei Cernov [...]
Andrei, eu te inteleg foarte bine, sintem intr-o situatie, de trei ani n-am fost acasa, n-am vazut parintii, rudele prietenii, este greu foarte greu si dureros, astai viata sau mai bine zis soarta de moldovan
Eu nu sunt acasa de noua luni si numar fiecare secunda pia la vara
Iar articolul mi-a reamintit de bunici :”( Si de verile petrecute cu ei, din pacate , nimic nu este vesnic… Tre’ sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta printre cei pe care ii iubim
Citesc cuvitele tale si ma doare inima caci nu am mai fost si eu pe acasa de vre-o 99 de ani.Adesea imi vad parintii prin vis cum stau la poarta si ne asteapta cu privirea trista,si parca ne spun sa ne intaoarcem acasa.Casa parinteasca e unicul loc unde ne simtim bine.Si totodata ma bucur ca am educat asa baeti ca tine ,Andrei.E dureros dar a trebuit sa plecam departe de casa parinteasca ca sa ne aranjam viata,caci tara noastra nu ne-a putut da ce ne dau strainii,si ne bucuram ca macar o data pe an putem veni la cuibul de unde am luat zborul,la casa parinteasca.
buna seara,ma numesk mariana,cine ma gasit pe sait ash vrea sami raspundet.
Super blogul mia facut sami curga lacrimile nu am fost de un an acasa dar imi lipseste foarte mult!
acest comentariu e excelent
nu am cuvinte.mea placut foarte mult ceea ce ai scris.intradevar esti talentat.
mea placut mult.intradevar esti talentat.iubesc comentariile tale,si te iubesc si pe tine,tu asta stii.
datorita creatiei tale,toti ne scufundam in acele amintiri din copilarie,placute,si mai putin placute.distanta te ajuta sa traiesti cu dorul ce mereu il porti in suflet.esti talentat.bravo.succes mai departe.
sii ceva?eu abia acum am citit rindurile lasate de tine…lacrimile nu sau lasat prea mult asteptate..e greu sa fii departe de lumea ta…eu sunt departe de mama de 6 anii…pe tata l-am pierdut undeva …demult…la inceputul calatoriei mele prin lume.toti cei care AVETI PARINTII linga voi,iubitii respectstii…niciodata nu stii ce va fii maine.daca si voi veti patii ca mine?daca maine nu veti mai avea cui sa spuneti,mama,tata te iubesc?!nu ar fii pacat?
mai vreau sa spun ceva..stiti ce gust amar ai in adincul sufletului cind te trezesti dimineata undeva unde stii ca nu e casa ta?iti vin in minte amintirile legate de casa parinteasca,de frati..de lumea ta.si ce rau e cind nu mai e mama sau tata cu care sa impartasesti toate cele bune sau rele?iubiti parintii pina ai aveti linga inima voastra…
da este adevarat ca chiar daca suntem departe de casa parinteasca,de micile ghidusii,de skumpii nostri parinti,frati surori noi niciodata nu vom uita de ei cit si de radacinele noastre .vom fi mereu acolo ku gindul,sufletul si inima si nu vom uita niciodata de unde reveni si ne vom mindri intotdeuna ca suntem moldoveni.
Salut tuturor! paremi-se ca am intrat la voi in ospetzie cam tirzior, oricum ma bucur foarte mult ca exzista un astfel de geam, pe care-l pot deschide totzi cei care cu adevarat au inima curata si ne mai amintesc ca mai avem parintzi,casa parintesca si un plai natal,intradevar cu lacrimi in ochi am citit aceste rinduri,si mi sa rupt inima ca me-am dat seama ca nu am fost pe acsa deja patru anisori, dar nu pentru ca am uitat de parintzi,asa soarta a facut legea,pina nu de mult intrebam “ce faci mama? ce faci tata?” acum cu parere de rau trebuie sa intreb numai de mama, este atit de greu sa traiesti cu acesta durere in suflet,si aci din nou ma framinta amintirile din copilarie, cind taticul ma lua pe bratze si ma mingiia pe par,si-mi saruta obrajorii si-mi vorbea:”Fata tatei puisor,o sa cresti mare odata, si-o sa pleci de la cuibusor…”
Itzi multzumesc Andrei p/u cuvintele scrise mai sus!!!!
sanatate tuturor!!! si Domnu se ne Aiba in paza Lui!
Departe de… acasă
Departe de acasă, departe de casă, tu, casă, cuvânt magic, cuvânt plin de mine, gând plin de-ai mei, de voi, de ei, de noi. Obsesia naşterii mele oare? Mă pot rupe de tine vreodată, “departe de casă”? Te pot goni, te pot izgoni din mine, din imaginile amintirilor mele? Tu, departe de mine, casă, cuvânt dulce şi, câteodată, ooo… venin, venin dulceag-amar care îl mestec în mine, îl frământ, sau încerc să-l izgonesc, să conştientizez că nu îmi poate face nimic. De ce vii spre mine disperată, tu, nălucă, departe de casă? Şi totuşi, nu pot scăpa…
Mă uit pe-o fereastră, undeva, departe în lume, fereastră ce nu-i a mea, mă uit prin ea la cerul nopţii, cer ce nu-i al meu şi totuşi acelaşi cer, aceleaşi stele. Şi parcă ele se uită la mine şi sclipesc altfel, nu în acelaşi fel. Parcă supărate, parcă necăjite de necăjeala mea, de singurătatea mea. Şi toate în cor strigă: “Du-te acasă, căci acolo, noi pentru tine vom zâmbi şi te vom bucura, du-te… du-te…” – şi parcă o ameţeală, Doamne, mă ia. Nici stelele nu ţin cu mine.
După colţ văd ceva ce seamănă, îmi este cunoscut, ceva din amintirile mele. Inima-mi bate puţin, mă grăbesc şi restul ce vine, iar rămâne străin, străin de mine. Nu, nu este cea din amintire, este păcăleala memoriei mele. Oare îmbătrânesc prea repede sau prea târziu?
Doamne, nu mai înţeleg nimic, unde sunt eu oare? Ce caut eu aici? Totul este străin în jurul meu. Ce bine mă simţeam acasă pintre străinii mei! Doamne, dar şi ăştia sunt străini! Da, dar nu-s străinii mei, străinii mei din magazinul unde cumpăram ceva şi chiar zâmbeam câteodată.
Dar… m-am păcălit oare plecând? Şi un gând mă îngrozeşte! Doamne, şi mama, si tata, si toti cei dragi mie sunt oare străini de mine? Ei sunt ai mei, dar sunt de aici, jumătate ai mei, jumătate ai lor, ai acelor străini de pe stradă, care nu sunt ai mei. Da, sunt jumătate ai lor. Am rămas în urmă sau, de fapt, nu am plecat niciodată. Am rămas acolo undeva, departe, acasă, la casa mea, “departe de casă”.